”Recitesc, la capătul călătoriei: ”Sunt încântătoare bisericuțele acestea ale Bucovinei”... și mă cuprinde revolta. Cum, asta e impresia rezumtivă, asta să fie exclamația finală față de tot ceea ce ți-a trecut pe dinaintea ochilor, când cercetezi întâia oară Bucovina?
Exclamația e a unui străin. A unui străin din Apusul catedralelor și al gigantescului de factură gotică. E treaba lui, la urma urmelor, dacă pierde măsura adevărată a lucrurilor și califică pe numele lor mic înfăptuiri mari ale trecutului românesc. Dar ne-am însușit și noi, ne-am însușit până la banalizare calificarea aceasta. Și iată, în ghidurile noastre, iată în istoriile noastre, iată în inimile noastre cuvântul gingaș, simțământul gingaș: ”bisericuțele Bucovinei”.
Falsificăm un întreg trecut – cu gingășie. Închipuim o dulce continuitate între natura românească și spiritul românesc, făcând din bisericuțele acelea niște apariții ale firii, parcă. Nu sînt zidurile lor simple întregiri ale naturii înconjurătoare? Nu sunt picturile lor simple armonii de culori într-o armonie mai vastă? Totul e încântător, micuț, gingaș.
Dar nu mai vedem? Nu mai înțelegem? Te aproprii de Sucevița, cu făgăduiala diminutivului acestuia-cu adevărat fermecător- că vei întâlni un mic giuvaier. Dar întâlnești ziduri, ziduri de cetate. Treci pe sub o poartă grea, și într-o clipă ți se revelează, o dată cu scara către cer de pe peretele nordic al bisericii, puterea Movileștilor. Căci e putere aici. E voință domnească. E mândrie și sete de laudă, singura sete care a știut să proiecteze arta în istorie. Așa e la Voroneț, așa e la Vatra Moldoviței, așa e la Putna. Iar dacă minunea aceasta de biserică nu e construită de logofătul Teodor Bubuiog, cu atât mia copleșitoare e impresia de putere: așadar, nu numai domnitorii erau însetați de măreție, pe vremea aceea!
Ochiul nostru, stricat de gigantismul Apusului, reține imaginea catedralelor. Dar ce rost are alăturarea catedralelor de bisericile noastre, când alta e măsura lăuntrică? Catedralele sunt ale orașelor, sunt zid lipit de zidul orașelor. Când, in secolul al XVIII-lea, în prea luminatul secol al XVIII-lea, edilii orașului Chartres se hotărâseră să dărâme catedrala, singura pricină care i-a împiedicat să o facă era că dărămăturile catedralei ar împiedica circulația . Dar bisericile Bucovinei n-aveau nevoie să covârșească alte clădiri. Ele stăpâneau natura.
Sunt în mijlocul naturii, și totusi, nu sunt ale naturii. Edestul să le privești ca să îți dai seama că e vorba de artă cultă. Nicio prejudecată fals sămănătoristă nu te mai poate îndemna de astă dată, să faci apel la sufletul țărănesc. E creație conștientă, meșteșug, artă în sensul propriu, în sensul mare. Ne-am lăudat prea mult-și mai ales, ne-au lăudat alții-cu ce e țărănesc în noi, că să nu ne lăudăm o data cu nețărănescul nostru. Pictorul de aici împrumută el câteodată din credințele populare o viziune răzleață, cum ar fi învoiala lui Adam cu diavolul, cu vămile văzduhului. Iar zugravul de la Voroneț pune el pe zid, alături de Maica Domnului, un cioban de-al nostru, cu portul lui – dar nu cu sufletul țărănesc s-a înfăptuit și nu cu el se înțelege fapta aceasta de artă românească. Expresie de putere și expresie de sensibilitate cultă, bisericile acestea dezvăluie o altă dimensiune a sufletului românesc.
E, poate, dimensiunea noastră uitată. Și cât de adânc am uitat-o! Ne miniaturizăm monumentele, facem din adevăratele noastre catedrale bisericuțe răsărite ici și colo în natură, iar când o curiozitate turistică ni le aruncă în față, singura noastră emoție este: tandrețea. Ce fermecătoare ne par! E păcat, numai, că vântul și ploile au stricat aproape în întregime, ăn acești 400-500 de ani, picturile exterioare de pe peretele nordic. Dar ce putem noi face? Natura le-a stricat, natura să le apere.
Și te întorci în orașul cu atâtea vitrine de cristal, îndărătul cărora stau cravate și parfumuri. Te întorci în orașul dezgustului modernist, unde sluțenia caselor noi nu e poleită decât de calitatea geamurilor mari, de cristal. Câțiva metri pătrați din geamurile aceste, câteva sute de metri pătrați ar salva picturile exterioare ale bisericuțelor noastre. Dar n-am mai avut cristal și pentru ele. Și vă gândiți, oare, în noiembrie, când bate vântul, cu ploaia de miazănoapte, vă gâniți voi, așa cum stați îndărătul geamurilor voastre de cristal, la mesele voastre de bridge, vă gândiți că moare un sfânt pe pereții bisericuțelor din Bucovine? Dacă ar exista un Savonarola al artei, ar arunca cu pietre în geamurile voastre de cristal!
În fiecare toamnă moare câte un sfânt. Nu, nu e simplă nepăsare și nepricepere. Privim mânăstirile, și nu mai înțelegem că acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim, și nu creștem, nu îndrăznim. Iar sfinții ne mor pe păreți și în suflete, pentru că nu îndrăznim.
(Vremea, septembrie 1943)”
[Constantin Noica - Pagini despre sufletul românesc, editura Humanitas, 2000]Poza 2:Mânăstirea Bârsana, iulie 2010
Poza 1: Biserica din Turț, Satu Mare, iulie 2010
